Suferința emoțională este cea care ne aduce în cabinetul terapeutului, este cea care ne face să ne putem întrebări și să căutăm vindecarea. Putem renunța însă la suferință, în ce măsură și ce înseamnă ea pentru identitatea noastră psihică?
Dacă a simți respingere sau frustrare este ce am experimentat într-o proporție suficient de mare, suficient de mult timp, în relație cu persoanele care au avut un rol major în creșterea noastră, cel mai adesea aceștia fiind părinții, atunci a renunța la suferință, a începe să funcționăm într-o paradigmă emoțională mai sănătoasă și mai pozitivă, ar putea însemna să renunțăm la o latură a psihicului nostru cu care avem o legătură mai profundă decat ar putea părea la prima vedere. A ne reinventa lumea psihică, a ne redefini, poate însemna renunțarea la ceea ce ne-a format și cine suntem. Suferința și disconfortul sunt oricând preferabile pierderii identității. Noi ne-am format în relație, la început cu părintii noștri, și functionăm în relație cu ceilalți toată viața. Într-o anumită măsură, relațiile cu ceilalți sunt reperul pe care îl avem atât despre lume cât și despre noi înșine.
Printre primele teorii despre atașament, cele formulate în anii ‘40 de către W.R.D. Fairbairn au fost bazate pe observațiile sale în munca clinică ca pediatru într-un orfelinat din Scoția. În experiența clinică cu copii proveniti din medii defavorizate, adesea instituionalizați pentru a fi scoși din acele medii ostile, Fairbairn a observant ca aceștia, cu cât fuseseră tratați mai rău sau mai neglijați, cu atât erau mai atașati de părinți. Fairbairn și-a explicat acest fenoment prin teoria atașamentului, adică nevoia fundamentală a psihicului uman de relaţionare cu ceilalți. Forma pe care o va lua această relaţionare este dictată de cele mai timpurii relaţii introiectate. Adică, modul în care se desfașura relația cu părintele este reperul inconștient al relației subiectului cu lumea. Fairbairn a enunțat ideea că dezvoltarea sănătoasă a personalităţii presupune suficiente experienţe pozitive cu obiectele de ataşament, adica persoanele cu rol major in dezvoltarea noastră. El sugerează că comportamentul şi experienţele umane se nasc din căutarea şi menţinerea contactului cu ceilalţi.
O persoană ale cărei nevoi emoționale nu au fost întâmpinate și satisfăcute în copilărie de către părinte într-un mod satisfăcător, va introiecta acest părinte frustrant, adică îl va lua în lumea sa psihica internă, pentru ca astfel să îl poată controla. Pentru un copil, care prin definiție este dependent fizic și psihic de îngrijitorii lui, este copleșitor să accepte ideea că acești îngrijitori nu sunt competenți. El are nevoie să îi idealizeze, să creadă că ei sunt puternici, că îl pot proteja și susține. Ca să evite prăbușirea psihică și să continue să creadă că lumea este un loc bun și sigur, copilul va cliva imaginea pe care o are despre adult. Adică va împărți în două imaginea despre părinte. Va păstra în sfera conștientului o imagine bună, idealizată despre părintele de care este dependent, iar aspectele negative, ce îi produc anxietate sau frustrare le va lua în sine, le va introiecta și le va face uitate în inconștient.
Aceste aspecte negative internalizate, devenite obiect intern, vor fi percepute de către copil ca fiind parte din sine. Răul luat asupra lui, în el, devine acum controlabil. Acum nu va mai simți că părintele îl neglijează sau că este nepăsător. Lumea externă poate fi percepută din nou ca fiind sigură. Nepăsarea sau neglijența sunt în el acum. Acum există speranța că poate să controleze și să depășească aceste sentimente negative, pentru că îi aparțin, deci sunt în puterile sale. Siguranța din lumea externă este recăpătată, cu prețul pierderii liniștii lumii psihice interne.
Atașamentul de suferință este de fapt o investire psihică foarte puternică a unei nevoi emoționale infantile ce nu a fost satisfăcută. Fixarea de această nevoie este singurul mod de a păstra vie speranța că la un moment dat va primi ceea ce are nevoie de la părinte.
O pacientă cu tendințe depresive, de exemplu, care nu a primit afecțiunea și sprijinul emoțional de care avea nevoie din partea mamei, încearcă să facă pace cu felul rece a de fi al mamei, să înțeleagă că fost iubită deși lucrul acesta nu a fost manifestat de mamă așa cum ea ar fi avut nevoie. Pacienta acuză unele accese de furie pe care nu și le poate explica, precum și o creștere a însingurării sale sociale și deteriorarea din ce în ce mai profundă a relațiilor cu ceilalți. Ea afirma: „Mi-am pierdut orice speranță că mai pot avea relații bune cu cei din jur”. Afirmația acesta putem presupune că este în legătură cu mama, cu lipsa speranței că relația va putea vreodată să fie așa cum își dorește.
Conștientizarea acestui fapt poate aduce salvarea relațiilor cu ceilalți, retragerea transferului inconștient dinspre ei, precum și reducerea așteptărilor pe care le are de la ceilalți, așteptările ei fiind de fapt către mamă. Lipsa de speranță și furia pot fi unele dintre caracteristicile preponderente ale personalității mamei. Aceste aspecte depresive ale personalității mamei au fost introiectate. Ele sunt adesea resimțite de către pacientă ca sentimente de lipsă de speranță că viața poate fi plăcută sau că ea ar putea fi iubită.
Furia sa poate fi alimentată de neacceptarea diferențierii dintre ea și mamă: o mamă la care pacienta a fost foarte atentă și sensibilă, dar care a fost percepută ca nefiind la fel de responsivă. A accepta limitările părintelui, a-l accepta așa cum este, cu aspecte bune și rele, atunci când Eul nu este suficient de matur, poate fi perceput ca renunțarea la ceva ce oricum nu a fost primit vreodată. Atașamentul acesta de nevoia neîmplinită, deși dăunător, este preferabil renunțării la speranță. Vindecarea poate veni din acceptarea ideii că renunțarea la o nevoie neîmplinită nu este o pierdere, ci lasă loc prezentului să se poată manifesta, astfel ca pacienta să poată primi acum, chiar dacă sub altă formă, în alte relații.
Soluția matură poate fi deci acceptarea, la toate nivelurile psihice, a părintelui care nu a reușit să fie ideal, care nu a reușit să satisfacă nevoile de iubire și siguranță. Copilul are nevoie de idealizare pentru că are nevoie să se sprijine pe alții mai puternici decât el. Adultul matur poate accepta lipsurile din celălalt și din el. El este suficient de puternic, și cu o capacitate suficientă de autoreglare, pentru a putea accepta, atât în sine cat și în alții, slăbiciune, necunoaștere, nepăsare sau anxietate.
Cum ajunge să se vindece și să crească în terapie totuși copilul deprivat din adultul de azi? Psihoterapia psihanalitică relațională își propune ca experiența pozitivă trăita în cadrul terapiei să constituie un model nou, mai adaptat de relaționare interumană, iar terapeutul să devină un nou obiect intern bun al pacientului. Experiența acesta nouă de relaționare, mai sănătoasă, mai pozitivă, să devină un reper care să ajungă să primeze în cadrul vieții psihice a pacientului. Iar în afara terapiei, orice experiență pozitivă, suficient de îndelungată și suficient de importantă, poate vindeca și poate creiona o nouă realitate psihică.
Dificultăți pot să apară mai ales atunci când deprivarea și atașamentul au fost puternice, iar figurile de atașament au fost insuficient de pozitive. Atunci munca terapeutică va presupune atât crearea prin relația cu terapeutul a unui obiect intern nou, pozitiv, adică o persoană nouă care să devină reper intern, dar mai ales detașarea graduală de părinte, cu suficientă grijă ca această desprindere să lase loc acceptării și iubirii acestui părinte dezidealizat. Cu alte cuvinte, arta terapeutică trebuie să reușească desprinderea fără pierdere și acceptarea fără renunțare.
Adică să reușească desprinderea de o iluzie, iluzia unui părinte ideal, fără pierderea legăturii cu el, fără pierderea aspectelor pozitive ale acestui părinte. Iar pe măsură ce Eul se maturizează și nu mai are nevoie de idealizare, se poate ajunge la acceptarea de sine în întregime, la acceptarea limitelor proprii fără pierderea părților bune. Este o etapa ce întregește, ce aduce împreună părți din sine clivate. Scopul terapiei relaționale ar putea fi sprijinirea către maturizare, astfel ca psihicul să poată accepta ceea ce nu poate schimba și să găsească în sine suficientă forță pentru a putea primi atât trecutul cât și prezentul realității sale psihice, așa cum este ea, fără cosmetizarea oferită de mecanismele de apărare psihice.
Renunțăm foarte greu la suferință, la a crede că e ceva în neregulă cu noi înșine, tocmai pentru că ar putea însemna că răul nu este al nostru, că nu ne aparține, deci nu îl putem controla. E nevoie de forță psihică și suficient de multă încredere în ceilalți, adică suficient de multe experiențe pozitive cu ceilalți, ca să putem externaliza răul și să îl putem suporta în afară. Să putem simți că îi putem face față, dar și că îl putem accepta, că imperfecțiunea celuilalt nu ne mai face rău. A putea iubi un celălalt imperfect, și mai ales diferit de noi, care nu ne poate satisface toate nevoile, este testul maturizării. Maturizarea nu poate fi atinsă de unul singur, ci în relație. Atunci când în contextul de viață nu putem experimenta asta, putem încerca în cadrul unei terapii. Terapeutul trebuie să ofere suficient suport emoțional pentru creștere, împreună cu o testare cat mai obiectivă a realității, pentru a se ajunge la maturizare, deci pentru acceptarea lucrurilor așa cum sunt.