În septembrie 1932, psihanalistul ungur Sandor Ferenczi, astăzi considerat unul dintre cei mai importanți psihanaliști din generația sa (generație imediat următoare și în parte contemporană cu Freud), prezintă în cadrul celui de al XII-lea Congres Internațional al Asociației Psihanalitice, o lucrare, cu un titlu care poate fi considerat neobișnuit: „Confusion of the Tongues Between the Adults and the Child – (The Language of Tenderness and of Passion).

În această lucrare, analistul reia și prezintă un punct de vedere original asupra unor idei freudiene timpurii și abandonate, extinzând ideea originii externe a traumei infantile și a efectelor acestor traume asupra dezvoltării caracterului individului.

Inițial Freud a acordat o importanță majoră evenimentelor traumatice externe, provenite din mediul și realitatea externă a copilului, iar în lucrarea „Studii asupra isteriei”, Freud formulează teoria seducției, care susținea că simptomatologia pacienților săi isterici este rezultatul unor abuzuri și a unor experiențe traumatice de natură sexuală, trăite de copil în cadrul familiei sau în mediul său de creștere. Ulterior această teorie a fost abandonată și uneori chiar exclusă, iar cercetarea psihanalitică și-a mutat centrul interesului spre studiul dinamicii intrapsihice, neglijând astfel caracteristicile reale ale mediului și ale evenimentelor produse de acest mediu, și prin urmare, neglijând și importanța pe care o are mediul în modelarea și dezvoltarea psihicului individului.

Spre exemplu, în scrierile și teoriile Melaniei Klein se observă această îndepărtare cu privire la evenimentele reale din viața copiilor și deși face pași importanți înspre teoria relațiilor de obiect, aceasta pune accentul și face referire la fantasmele inconștiente ale copilului, mai degrabă decât pe relațiile cu alții reali și situații reale; după jumătatea secolului al XIX-lea, Winnicott, prin conceptul de mediu suficient de bun și Bowlby, prin teoria atașamentului, reevaluează importanța mediului extern, iar comportamentul real al părintelui și influența acestuia asupra dezvoltării psihice a copilului sunt reluate și obțin o importanță majoră în teoriile dinamice.

În această lucrare, tematica este pusă în discuție într-o modalitate inovativă, autorul luând în considerare atât fantasmele și comportamentele copiilor în relație cu părinții și persoanele care îi îngrijesc, cât și manifestările inconștiente și comportamentele acestor adulți în relațiile pe care le au cu copii, încercând să evalueze astfel consecințele pe care le au atitudinile adulților asupra dezvoltării complexului oedipian și modalitatea de prelucrare a acestui complex de către copil – un comportament seducător manifestat de un adult în relație cu copilul ducând la intensificări ale conflictelor și anxietăților oedipiene, mai ales în cazul neînțelegerii de către adult a cerințelor emoționale manifestate de către copil.

Ferenczi face distincție între un limbaj al tandreții și un limbaj al pasiunii în relația părinte-copil; copilul manifestă iubirea față de obiectele sale sub forma cerințelor de tandrețe, cerințe care pot fi manifestate și sub o formă care poate aminti de sexualitatea adultă, dar chiar și atunci când un copil imită comportamente ale mamei sau ale tatălui, acestea sunt încercări de a obține tandrețe, afecțiune, confort, liniște emoțională și siguranță. Un adult cu tendințe patologice poate confunda acest limbaj exprimat de către copil cu dorințele sexuale ale unei persoane adulte, iar copilul fiind lipsit de apărare și neavând cum să respingă ceva ce psihicul său încă nu poate elabora, rămâne paralizat de frică:

„Acești copii se simt neajutorați fizic și psihic, personalitățile lor nu sunt suficient de consolidate încât să poată protesta, fie doar și în gând, în fața puterii copleșitoare și autorității adultului, care îi face să se simtă amuțiți și lipsiți de simțuri. Aceeași anxietate, dacă atinge un anumit maximum, îi constrânge să se subordoneze automat dorinței agresorului, să împartă fiecare dintre dorințele sale și să le gratifice; uitând complet de sine, aceștia se vor identifica cu agresorul. Prin identificarea, sau să spunem, introiecția agresorului, el dispare ca fiind parte a realității externe, și devine intra-, în loc de extern psihicului. (….) atacul precum o realitate externă rigidă încetează să existe și în transa traumatică copilul reușește să mențină situația anterioară de tandrețe.” (Sandor, 1933)

In intrarea despre Fragmentare, din Jurnalul Clinic, Ferenczi notează: „un copil este victima unei agresiuni copleșitoare, care rezultă în „renunțarea la fantomă”, având convingerea fermă că această abandonare de sine (leșin) înseamnă moartea. Totuși, întocmai această relaxare totală indusă de abandonul de sine poate crea condiții mai favorabile pentru ca acesta să îndure violența. (….) Prin urmare, cineva care „a renunțat la fantomă” supraviețuiește acestei „morți” fizic și cu o parte a energiei sale începe să trăiască din nou; reușește chiar să stabilească o unitate cu personalitatea pre-traumatică, deși de obicei aceasta este însoțită de pierderi de memorie și amnezie retroactivă cu o durată de timp variată.” (Dupont, 1988)

Ferenczi face referire și la traumele suferite în stări de conștiință speciale, fie în somn sau în stări de conștiință modificate de substanțe toxice sau hipnoză. Acesta notează cum în cazul unei paciente, trezite subit datorită întreruperii bruște a anestezicului și a transei de hipnoză, trauma are un efect puternic, deoarece persoana este deja fragmentată (split) și nu se poate „aduna la voința sa”. În cazul unei alte paciente, care în copilăria mică experimentat un atac terifiant, în timpul somnului, din partea mamei sale, Ferenczi notează: „o persoană în timpul somnului este fără apărare: când o persoană este adormită, aceasta se bazează pe siguranța căminului său și a mediului, altfel aceasta nu ar putea adormi. O bucată mică din Eu rămâne de gardă chiar și pe timpul nopții, dar doar în scopul de a oferi semnale de avertizare când  pericolul se aproprie. Dacă atacul se produce fără avertizare, precum o izbitură, o lovire sau alt fel de șoc, în mijlocul somnului sau al unui vis, (…..) atunci impactul traumatic penetrează în interiorul organismului psihic, fără opoziție, și persistă acolo în același mod în care ar persista și o sugestie post hipnotică.” (Dupont, 1988)

În astfel de situații traumatice, copilul, dezorientat și înfricoșat, poate răspunde situației, în mod defensiv, prin identificarea cu agresorul (concept folosit de Anna Freud, dar anticipat de Ferenczi) și ajunge astfel să se supună complet agresorului, identificându-se cu dorințele acestuia, și introiectând aceste dorințe, precum și comportamentul agresorului. (descriere care se aseamănă cu identificarea proiectivă, descrisă de Melanie Klein). Ca urmare a acestor procese, situația traumatică încetează a face parte din realitatea externă, din afara psihicului și devine intrapsihică și inconștientă (și supusă proceselor primare), iar relația de tandrețe cu părintele este menținută; o dată cu dorințele și comportamentele agresorului, copilul preia si sentimentele de vinovăție ale adultului, așadar prin identificare, copilul se simte vinovat pentru situația traumatică.

Ferenczi face referire la „terorismul suferinței”: pentru a menține o relație, de pe urma căreia să primească tandrețea și securitatea de care are atâta nevoie, copilul este dispus să își asume greșelile adulților și să devină complianți în fața dorințelor acestora; în acest mod, copilul poate menține o relație cu părintele, fie el și abuzator. Autorul notează în jurnalul său, cu privire la manifestările uneia dintre paciente:

„Ea simte câteodată, în special atunci când este agresivă, dură, sarcastică, etc., ca și cum ceva străin ar vorbi prin ea, ceva pe care ulterior nu-l recunoaște ca fiind parte din ea. Străinul rău, spre exemplu, astăzi se dovedește a fi mama sa, rea, incontrolabilă, agresivă, pasională, prin urmare terifiantă pentru copil; ale cărui gesturi maniacale, expresii faciale și țipete sunt reproduse de către pacientă cu o acuratețe precisă, care poate fi doar rezultatul identificării complete. Pacienta descrie în detaliu procesele interne, prinsă în ghearele unei asemenea terori: o parte din persoana sa se duce „în afara ei”; această zonă, deși eliberată este umplută de dorința a ceea ce a terorizat-o. Ca tratament ea cere: este nevoie să înlătur, bucată cu bucată, fragmentele personalității invadatoare; simultan ea este nevoită să încerce să reintegreze în personalitatea sa, porțiunile explodate (fragmentate) ale personalității sale.” (Dupont, 1988)

Analistul descrie o fragmentare particulară care se manifestă în personalitatea copilului abuzat. Pe de o parte, el regresează la o stare infantilă anterioară și uită evenimentul traumatizant pentru a putea menține o relație bună cu părintele abuzator (părinte care continuă să fie iubit în ciuda faptului că tocmai el este originea suferinței traumatice); pe de altă parte are loc și o progresie traumatică, parte a personalității copilului dezvoltându-se timpuriu, prin care se dobândesc caracteristici mature pe plan emoțional și intelectual (o parte din copiii abuzați dezvoltă capacități de identificare, recunoaștere și satisfacere a nevoilor adulților și ajung să se comporte ca fiind asistenții medicali sau terapeuții propriilor părinți – având grijă de mama depresivă sau de tatăl anxios si agresiv și prevenind sau alinând durerile acestora, copilul încearcă să mențină o stare relativă de calm și siguranță, care nu va permite existența unei noi traume).

Ferenczi, în Jurnalul Clinic, descrie următoarea situație: Pacienta O.S., o tânără bolnavă, bine îmbrăcată, care încearcă să fie atractivă, se prezintă la analiză însoțită de o prietenă (adusă de O.S. în Budapesta), 2 maimuțe, 3 câini și câteva pisici. A venit la Budapesta din dorința de a se îndepărta de soțul gelos și de a-și ajuta prietena în a-și dezvolta talentul de scriitor. Ulterior pacienta adoptă o fetiță talentată cu dorința de a o ajuta în a deveni un artist valoros.  Ferenczi consideră că O.S. se identifică cu „talentele neglijate” care au nevoie de ajutor și că aceasta are dorința secretă, ca într-o zi ea însăși să devină „frumoasă – fizic și psihic, sclipitoare și atractivă” și că analiza parcursă până la acel moment a ajutat-o pe pacientă să-și diminueze capacitatea de a-și trai viața prin intermediul altora. Un anumit episod atrage atenția lui Ferenczi: fetița adoptată dansează pentru O.S., care în loc să simtă plăcere, așa cum se întâmpla de obicei, a devenit brusc conștientă de sentimentul interior de a fi neîndemânatică, dolofană și se simțea precum un elefant.

Ferenczi notează; „în mod remarcabil, ea nu a putut aprecia ce înseamnă această stare extremă de disperare: în afara noțiunii de a nu putea trăi așa, în ciuda gesturilor costisitoare, ea susținea că nu simțea nimic, cel mult o stare de goliciune interioară. După aceea i s-a indicat că observația goliciunii interioare poate justifica sentimentul de tristețe. Din această observație drumul este liber în a înțelege dorința compulsivă de a ajuta (…) ea joacă rolul mamei, care îi asigură copilului său cele mai bune oportunități de dezvoltare și împărtășește bucuria copilului adoptiv, de asemenea. Există oameni, în special femei, care nu pot suporta să privească un animal, sau un bărbat îndrăgostit, în suferință.” (Dupont, 1988)

Cu privire la comportamentele adulților în relație cu copii și dezvoltarea complexului Oedip, Ferenczi notează:

„Experiențele cu privire la efectele traumatice ale atacurilor genitale de către adulți asupra copiilor mici mă oblige să modific viziunea analitică a sexualității infantile, care a prevalat până acum. Faptul că sexualitatea infantila există rămâne, evident, nedisputată, dar ceea ce pare a fi pasional în sexualitatea infantila poate fi o consecință secundară a comportamentului pasional al adultului, impus forțat copiilor, împotriva dorinței acestora, și, ca să spunem așa, implantat artificial în ei. (….) Trebuie să ne întrebăm cât de mult din ceea ce este implicat în dragostea nemuritoare a unui copil pentru mama sa, și cât din dorința de moarte a unui băiat împotriva tatălui rival, s-ar dezvolta într-un mod spontan, fără implantarea prematură a eroticismului și genitalității adulte pasionale.” (Dupont, 1988)

Generalizând, putem spune că acei părinți care ignoră sau înțeleg greșit nevoile copiilor lor, îi expun pe aceștia la experiențe traumatice, care influențează dezvoltarea psihologică și prin urmare vor favoriza apariția manifestărilor perturbatoare în sfera psihologică, emoțională, comportamentală și fizică.

În continuare voi încerca să pun în legătură ideile prezentate de Ferenczi cu un conceput mai nou, cel al funcției reflexive, idee dezvoltată de Peter Fonagy și Mary Target; ei susțin că cei care au experimentat acest tip de deficiențe în relația cu părinții manifestă anumite dificultăți în a se gândi la sine și șa alții în termeni de stări mintale, vor prezenta probleme evidente în exprimarea și controlul emoțiilor și au o vulnerabilitate crescută în fața experiențelor traumatice.

Conceptul de „funcție reflexivă” se referă la capacitatea unei persoane de a interpreta propriul comportament, precum și comportamentul altora în termeni de stări mentale ipotetice, adică în relație cu gânduri, sentimente, dorințe, nevoi și intenții; acest construct reprezintă operaționalizarea conceptului de „mentalizare”, care are scopul de a cerceta capacitatea de reprezentare a propriilor stări mentale și ale altora și de a înțelege comportamentul interpersonal din punct de vedere psihologic:

„Definim mentalizarea a fi o activitate mentală, în cea mai mare parte preconștientă, și anume prin percepere și interpretarea comportamentului uman în termeni de stări mentale intenționale (de exemplu, nevoie, dorințe, sentimente, credințe, scopuri, obiective și motive). Mentalizarea este imaginativa, pentru că este nevoie să ne imaginăm ceea ce alții ar putea gândi sau simți; un indicator important al mentalizării este conștientizarea faptului că nu putem ști în mod absolut, ceea ce se petrece în mintea altcuiva. Sugeram că un salt de imaginație similar este necesar pentru a înțelege propria noastră experiență mentală, în special cu privire la aspectele cu încărcătură emoțională.” (Fonagy & Target, 2006)

Autorii articolului subliniază că dezvoltarea capacității de mentalizare, precum și a selfului ca un agent mental se dezvoltă prin interacțiune, în special interacțiunea cu obiectele primare ale bebelușului, capacitatea acestuia de a avea o minte sau un self nu este un dat genetic, ci „evoluează din perioada infantilă, prin copilărie, iar dezvoltarea sa depinde în mod critic de interacțiunea cu minți mai mature, presupunând că acestea sunt benigne, reflexive și suficient de acordate. Mentalizarea presupune atât o component auto-reflexivă, cât și o componentă interpersonală. Este susținută de un număr mare de activități cognitive specific, incluzând înțelegerea stărilor emoționale, controlul atenției și al efortului, și capacitatea de a emite judecăți cu privire la stări subiective, precum și gândirea explicită cu privire la sterile mentale – este ceea ce numit o mentalizare propriu zisă. În combinație, aceste funcții îi permit copilului să facă distincție între realitatea internă și cea externă, și procesele interne, emoționale și mentale de evenimentele interpersonale. ” (Fonagy & Target, 2006)

Funcția reflexivă este studiată în principal din perspective psihanalitice și cognitive, și în special prin prisma teoriei atașamentului, dar poate fi considerata și un concept sistemic, întrucât implică o componentă interpersonală clară (un emițător și un receptor, permanent interșanjabili), prin înțelegerea minții celuilalt și oglindirea afectivă,  o componentă „cibernetică” și anume feed-back-ul cu valențe pozitive sau negative și face referire la stări mentale, comportamente și facultăți, care se dezvoltă și se evidențiază într-un cadrul unui sistem, în interiorul unei relații, în raport cu răspunsul celuilalt.

Această funcție este prin urmare expresia unei relații din interiorul unui sistem (legătură de atașament, cuplu, familie, terapie), și poate fi studiată nu numai ca o caracteristică a unui singur individ, ci ca o manifestare a unui sistem de relații. Capacitatea reflexiva exprimată în interiorul unei familii este importantă pentru menținerea sănătății emoționale, a soluționării conflictelor și prin sporirea capacității adaptative, iar deficitul acestei funcționări în cadrul familiei poate fi considerat un factor de prognostic negativ cu privire la dificultăți de relaționare și tulburări psihologice, comportamentale și somatice, manifestate de către membrii familiei în cursul vieții. Prin urmare, lipsa funcției reflexive este legată de eșecul funcției reflexive parentale și disfuncții ale sistemului relațional de familie si conduc la dezvoltarea unui tip de atașament nesigur,  la o capacitate mai mica de exprimare emoțională și afectivă (tulburări ale reglării comportamentului, tulburări psihosomatice, Eu fals), la tulburări psihice (autism, tulburări de personalitate, tulburări de alimentație, depresie), comportamente antisociale (agresiune, vandalism, violență individual sau colectivă, abuz sexual) și vulnerabilitate crescută la trauma. (Baldoni, 2007)

Lipsa funcției reflexive implică pe lângă dezvoltarea unui atașament de tip insecurizant și o capacitate inferioară de mentalizare și de reglare a stărilor afective, deoarece percepțiile nu pot fi supuse unei prelucrări simbolice adecvate și prin urmare capacitatea de a crea un sens psihologic este scăzută; se manifestă o separare intelectualizată a activității psihice de experiențele corporale, concept asemănător de Sinele Fals, descris de Winnicott. Abilitatea și capacitatea reflexive are o funcție deosebit de importantă atunci când copiii sunt expuși situațiilor de viață periculoase, cum ar fi rele tratamente, violență și abuzuri; deficiența mentalizării îi face pe aceștia să aibă un grad de vulnerabilitate crescut în momentul experimentării situației traumatice.

Mentalizarea adecvată le permite copiilor, pe lângă promovarea și întreținerea unor manifestări a propriilor emoții în mod adecvat, să ia în considerare faptul că manifestarea unor comportamente din partea altora poate fi o exprimare a unei stări de spirit, cum ar fi un moment de furie au de neînțelegere. În acest mod, o atitudine de respingere sau un act de violență nu conduce în mod necesar la o viziune negativa asupra Eului;  un copil poate reflecta asupra comportamentului părintelui: „dacă tata astăzi este supărat și m-a pedepsit pe nedrept nu înseamnă neapărat că eu sunt rău sau că el este neiubitor și insensibil, ci poate fi obosit și îngrijorat. În alte momente el este iubitor și grijuliu.” În acest mod copilul este protejat în fața incoerenței adultului și îi este permis accesul la o elaborare a experienței, scăzând astfel caracteristica de a fi o experiență traumatică.

În cazul unui eșec reflexiv sau a unei confuzii de limbaj (între părinte și copil) un episod de tratament rău sau abuz (psihic sau fizic) poate fi mai des întâlnit și are o valoare majoră traumatică, activând astfel apărările copilului – Ferenczi a descrie identificarea cu agresorul, regresia, scindarea, progresia traumatică –iar consecințele, în plan psihopatologic, pot fi dezvoltarea unui atașament insecurizant, caracterizat de trauma ce nu au putut fi elaborată și tulburări psihice, precum și perversiuni, manifestări agresive comportamentale, consecințe ale fixației într-o etapă psihosexuală infantilă, datorită unei confuzii în ceea ce privește semnificația propriilor instinct și a identificării cu agresorul.

Colapsul mentalizării în fața traumei implică o pierdere a conștientizării relației dintre lumea internă și cea externă, în gândirea disociată nimic nu poate fi legat de nimic. (Fonagy & Target, 2006).

„Noi am emis ipoteza că relele tratamente aplicate în copilărie subminează procesul de mentalizare. Atunci când acestea sunt combinate cu o reprezentare a afectelor anemiată, sisteme de control afective slabe și o structură a selfului dezorganizată, care sunt rezultate ale unui mediu înconjurător timpuriu profund insecurizant,  trauma are efecte profunde: a) inhibă capacitatea de joc, care este esențială în descoperirea funcției interpersonale interpretative (Dunn, Davies, O’Connor, & Sturgess, 2000); b) intervine direct în reglarea afectivă și sistemele de control ale atenției (Arntz, Appels,& Sieswerda, 2000); c) cel mai important, în cazul persoanelor vulnerabile poate conduce la eșecul motivat inconștient al mentalizării. Acest eșec este o manieră de adaptare defensivă: copilul caută să se protejeze de stările mentale rele și periculoase ale abuzatorului prin decuplarea capacității sale de a concepe stări mentale, cel puțin în contexte de atașament. (Fonagy,1991); d) noi credem că funcționarea socială a adulților este afectată de adversitatea din timpul copilăriei și adolescenței, în măsura în care adversitatea cauzează o defalcare a mentalizării legate de atașament(Fonagy și colab., 2003a). Există dovezi considerabile că copiii maltratați  au deficite specifice de mentalizare și că persoanele cu tulburări bipolare sunt deficienți în mentalizare, ca urmare a unor experiențe severe de maltratare. (Fonagy și colab., 1996).” (Fonagy & Target, 2006)

În practica clinică, problemele pacienților pot fi urmărite prin prisma dificultăților specifice de relaționare în cadrul familiei, în special prin observarea incapacității părinților de a lua în considerare și de a se adapta stărilor mentale și nevoilor copiilor.  Dar aceeași confuzie a limbilor, cum nota și Ferenczi în Jurnalul Clinic, poate avea manifestări și în cadrul clinic. Un comportament seducător din partea unui pacient poate gratifica narcisic un terapeut, făcându-l să se simtă admirat și dorit; acest lucru expune pacienții la repetarea traumelor din copilărie, punându-i astfel în situația de a se simți fără nicio șansă în a fi înțeleși și ajutați. Pentru a interpreta în mod corespunzător stările pacienților și pentru a nu înțelege greșit cerințele acestora este nevoie ca terapeutul să fie conștient de componentele narcisice ale transferului și de sensul reacțiilor contratransferențiale, având astfel grijă ca acestea să nu intervină în relația terapeutică.

Bibliografie

Baldoni, F. (2007). La Reflective Function in the Family (RFF): una procedura di valutazione della funzione riflessiva in terapia familiare. Atti del Congresso Nazionale della Sezione di Psicologia Clinica e Dinamica della AIP-Associazione Italiana di Psicologia, (pg. 1-9). Perugia.

Dupont, J. (1988). The Clinical Diary of Sandor Ferenczi. Cambrige, Massachusetts, London: Harvard University Press.

Fonagy, P., & Target, M. (2006). The Mentalization Focused Approach to Self Pathology. Journal of Personality Disorders, 20, 544-576.

Sandor, F. (1933). Confusion of tongues between adults and the child. XII International Psycho-Analytical Congress, (pg. 156-167). Wiesbaden.